Jurnal de opinie online

(dedicat elevilor din clasa a XI-a A, care se zbat să-și găsească drumul, dar nu pun în ecuație și efortul personal)

      Daca faci ceea ce ai făcut mereu, o să primești ceea ce ai primit mereu.

E o idee care mi-a reținut atenția, pentru că ne îndeamnă să ne gândim la felul nostru de a fi, cum suntem în rutina vieții noastre zilnice și care e consecința modului nostru de viață. Dacă, de pildă, nu am vorbit, nu  ne-am făcut auziți; dacă nu am pus întrebări, nu am primit nici răspunsuri; dacă nu am dăruit, nu am nici putut cere; dacă nu am pretins mai mult de la noi, am rămas cu ceea ce am avut – bogăția noastră, fie ea materială sau spirituală, a rămas aceeași.

Dar să luăm exemplu de la copii: dacă vor să obțină ceva, sunt atât de insistenți și de enervanți uneori încât le vei da ceea ce doresc doar ca să scapi de ei.Cu siguranță lor nu le va păsa că au reușit să te scoată din sărite, vor fi mulțumiți de rezultat.

Prin urmare, dacă vrei să primești altceva, se impune să faci altceva. Ca să știi ce să faci, trebuie să știi cu certitudine ce vrei să primești. Respect? Atunci respectă! Înțelegere? Atunci ascultă! Iubire? Atunci iubește! Inteligență? Atunci citește! Recunoaștere? Atunci muncește!

Și daca vrei toate astea, e cazul să te hotărăști să începi să construiești acel altceva. Pentru hotărârile decisive nu trebuie să aștepti să vină ziua de luni și nici prima zi a lunii următoare; s-ar putea să fie prea târziu. Nici să-ți anunți prietenii și familia, nici să treci data în calendar. Doar să începi și să-i lași pe ceilalți să observe că ceva la tine e schimbat. Atât. Atunci vor ști toți.

prof. Laura Razi

Un antropolog le-a propus un joc unor copii dintr-un trib african. A pus un coș plin cu fructe lângă un copac și le-a spus că cel care va ajunge primul, va câștiga toate fructele. Când a dat startul pentru alergare, toți copiii s-au luat de mână și au alergat împreună, apoi s-au așezat să se bucure de premiu.

Când i-a întrebat de ce au alergat așa, din moment ce unul singur ar fi putut câștiga toate fructele, copiii i-au răspuns:

– Ubuntu*… (în traducere:  Cum ar fi putut fi unul dintre noi fericit, dacă toți ceilalți ar fi fost triști?)

Ubuntu e un cuvânt vechi african, concept-bază a culturii Xhosa, însemnând „omenie faţă de ceilalți (semenii noștri)”. Se poate traduce și prin „eu sunt ceea ce sunt, datorită a ceea ce suntem noi toți”…

Diferența între copii și adulț

Copiii aleargă ținându-se de mână – adulții aleargă îmbrîncindu-se unii pe alții.

Copiii cred în corectitudine și în egalitate – adulții proclamă corectitudinea , dar nu o practică, cred în egalitatea între cei de același nivel, nu între cei de sus și între cei de jos.

Copiii nu uită ceea ce promit – adulții promit, dacă sunt obligați și nu uită, dacă e în interesul lor.

Copiii îți spun în față ceea ce gândesc – adulții spun pe la spate ceea ce gândesc.

Copiii se bucură sincer de ceea ce primesc -adulții mimează mulțumirea, dar ochii lor spun altceva.

Copiii iartă mereu – adulții iartă, dar  nu uită.

Copiii mai cred în puterea faptelor bune – adulții așteaptă ca alții să facă faptele bune.

Copiii cred că, dacă ar vrea, ar putea schimba ceva – adulții cred că, daca ar vrea, nu ar fi lăsați să facă ceva.

Copiii încearcă imposibilul, pentru că nu știu că e imposibil – adulții renunță la imposibil, pentru că știu că e imposibil.

Copiii știu să se joace împreună – adulții nu mai știu să conviețuiască unii cu alții.

Dragi adulți, când am mai alergat noi ținându-ne de mână?

prof. Laura Razi

Atenția si răbdarea  sunt calități la indemâna oricui, dar nu oricine le cultivă. Dar elevii clasei a V-a B le le au din plin și acest lucru m-a surprins plăcut încă de la începutul anului școlar. Deși au vinerea, de la 12,  ultima oră de curs cu mine, nu  au arătat vreodată nerăbdare, chiar dacă uneori au fost obosiți, și nici indisciplină. Sunt prezenți la oră cu câteva minute înainte de a suna, sunt participativi, realizează sarcinile date fără să murmure sau să intre în discuții sterile cu profesorul, au bunăvoință și interes.

Nu pot să nu îi felicit public pentru modul lor de a se comporta, deoarece nu au decât de câștigat:  cunosc deja o mulțime de lucruri – comunicare, gramatică sau elemente de civilizație. Le doresc să-și păstreze mereu curiozitatea vie și să nu uite că, în aceste vremuri în care școala în general, e blamată de multă lume, educația reprezintă un pas înainte pentru fiecare dintre noi.

Să reținem acest citat: ”Şcoala are rostul să te ridice undeva de unde să-ţi fie ruşine să mai cobori. ” (Paul Louis Lampert)

prof. Laura Razi

Majoritatea copiilor – dar nu doar ei, ci și adulții – nu inteleg de vorbă bună, ci numai dacă îi obligi, invocând legi, regulamente sau repercusiuni,  să facă ceea ce trebuie. Sentimentul responsabilității e foarte puțin dezvoltat la mulți dintre ei. Mai ușor li se pare să își ceară scuze pentru ceea ce trebuiau să facă decât să execute sarcina pe care au primit-o.  Astfel încât, în loc să devină pricepuți în domenii de interes, devin specialiști în a inventa scuze – au uitat, au pierdut, nu au avut timp, au fost plecați de acasă, au știut, dar nu au făcut sperând că nu vor fi verificați…

Nici recompensa nu îi motivează suficient, decât dacă e imediată; altminteri, nu au răbdare să aștepte materializarea ei. De aceea, singura soluție, verificată în timp de mine, este să obligi elevul sa facă ceea ce trebuie, sub amenințarea aplicării regulamentului școlar. Teama – de repercusiuni, de note mici, de înștiintarea părinților asupra atitudinii copilului –  este mai eficienta decât orice alt stimul. Poate că ea e înscrisă mai puternic în codul nostru genetic decât responsabilitatea.

Scriitorul brazilian Paul Coelho a descris cu măiestrie, într-unul din romanele sale, Diavolul și domnișoara Prym, o scenă care ilustrează cele de mai sus.

Vasco era un cuib de răufăcători până când un hoț, Ahab, convertit de Sfântul Savin, a hotărât să-l transforme. Cum? A înălțat în mijlocul satului o spânzurătoare. La dezvelirea ei, Ahab a dat citire unor legi care încurajau munca și îi răsplăteau pe cei care aducea meșteșuguri  în sat. Le-a spus oamenilor că de acum trebuie să muncească cinstit sau să plece în alt oraș. Atât a spus, fără a se referi deloc la spânzurătoare.

     Încet, târgul s-a dezvoltat; vreme de 10 ani, spânzurătoarea a rămas la locul ei fără a fi folosită. După 10 ani, când legea se statornicise definitiv, a distrus-o, înlocuind-o cu o cruce.

         Ahab cunoștea natura umană: nu voința de a respecta legile  face ca toată lumea să se comporte așa cum pretinde societatea, ci teama de pedeapsă. Fiecare din noi poartă în sine această spânzurătoare.

Momentul  maturizării fiecăruia dintre noi, copil sau adult, va fi acela în care vom decide că e timpul de a scăpa de spânzurătoarea din noi, pentru a a face loc responsabilității fără constrângeri.

prof. Laura Razi

În fiecare zi facem alegeri: ce voi pune pe mine, ce voi mânca, la ce mă voi uita la televizor, cu cine mă voi vedea spre seară. Dar le facem instantaneu, din instinct, fără a ne gândi prea mult la ele. Ni se pare chiar ușor, e doar un exercitiu de fiecare zi. Uneori ni se întîmplă sa nu alegem cum trebuie: am decis să nu răspund la telefon unui amic pentru că nu aveam chef (dar poate că el urma să-mi transmită ceva care m-ar fi bucurat), să nu cer iertare dacă am greșit (dar poate că astfel am determinat sfârșitul unei prietenii care depindea doar de atitudinea mea ca ea să continue)  să nu dau curs unei rugăminți care mi-a fost adresată, că, de, binele îmi impune ca eu să ies din zona mea de confort (și poate să privez o persoană de un ajutor care ar fi fost important pentru ea). Atunci se manifestă consecințele și începem să ne gândim că alegerile noastre nu sunt chiar atât de ușor de luat și că ele pot avea urmări pe care nu le-am prevăzut.

Se apropie Crăciunul, când  a devenit aproape o obligație morală să facem mai mult bine decât în alte perioade ale anului. Binele stă la îndemâna oricui, oricât de lipsit de mijloace ar fi acesta. Vorba bună, gândul la celălat pot fi o adevarată sursă de bucurie pentru cel care are nevoie de așa ceva. Iată, în acest sens, următoarea  povestioară, ”Patul de lângă fereastră”.

     Doi bărbați grav bolnavi, imobilizați la pat, împărțeau aceeași cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea așezat în fiecare zi câte o oră, pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziționat în dreptul singurei ferestre din cameră. Celălalt bărbat era imobilizat în poziție culcată și îi era inaccesibilă ipotetica priveliște pe care o oferea unica fereastră. Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Și vorbeau la nesfârșit: despre soțiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar și despre locurile in care își petreceau vacanțele.

      În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea așezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară. Omul care nu putea privi pe fereastră ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria în amănunțime ce se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa se lărgea și căpăta substanță datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulțime de rațe sălbatice și lebede își găsiseră cămin în acel lac, iar copiii se jucau lansând în apă bărci în miniatură. Îndrăgostiții se plimbau îmbrățișați admirând florile în toate culorile curcubeului, ce creșteau din belșug în parc. Copaci seculari mărgineau aleile, iar pe cer se profilau clădirile orașului ce se aliniau în depărtare. Omul de la fereastră povestea cu voce domoală și cu detalii minuțios alese tot ceea ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsa purtat de povestire închizând ochii și imaginându-și toate scenele. Într-o după-amiază călduță, omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deși bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reușea să își imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiți și mașinile decorate de sărbătoare.

     Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe șansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar și-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliștea. Începuse să își antipatizeze colegul de cameră și, în cele din urmă, ajunsese să-și dorească cu disperare să fie el așezat în locul de la fereastră.

      Într-o dimineață, infirmiera ce îi avea în grijă constată că bolnavul de la fereastră murise liniștit în somn. Cu tristețe, chemă asistenții să ia trupul neînsuflețit. Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care și-l dorise atât. Infirmiera îl transferă imediat și se asigură că stă confortabil, apoi îl lăsă singur. Încet și cu mare greutate, bolnavul  reuși să se proptească într-un cot și încercă să arunce o primă privire pe geam. În sfârșit se putea bucura nemijlocit de priveliștea de afară!

     Se căzni să se întoarcă și privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol! Chemă infirmiera și o întrebă: „Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc și un lac și îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să îmi vorbească despre frumusețe și dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?” Sora îi răspunse surprinsă: „Vai! Nu știai că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul, darămite altceva”. Apoi adăugă tristă: „Poate voia doar să te încurajeze”.

Fie ca aceasta poveste sa ne îndemne pe toți la a ne gândi mai mult la cei de lângă noi.

prof. Laura Razi

Notele fac parte și ele din procesul de învățare. O notă poate fi o recompensă, o încurajare, o avertizare sau o pedeapsă, depinde cum o percepe fiecare. Profesorul îi vede mai multe nuanțe, elevul, de regulă, doar două: recompensă ori pedeapsă.  O notă bună îi confirmă valoarea, îi întărește stima de sine. O notă proastă are mai multe consecințe: fie îl descurajează pe moment, fie îl determină să se retragă în sine și să renunțe măcar pentru o vreme la a mai răspunde,  fie îl ambiționează să se pregătească și să încerce să obțină o  notă mai bună. Un dascăl atent la reacțiile copiilor săi va motiva întotdeauna nota pe care o dă, pentru ca aceștia să înțeleagă de ce au primit-o.

La inceputul lunii octombrie, un mesaj adresat de un profesor de matematică din Franța elevilor săi, cu ocazia unui test la disciplina sa, făcea furori pe Twitter, înregistrând în numai cîteva zile peste 12.000 de vizionări. Ce spunea mesajul – adresat clasei pe video-proiector?

”Astazi aveți de rezolvat un test. Știu ca sunteti neliniștiți, dar vă rog să vă gândiți că printre voi se află un artist care nu are nevoie să înțeleagă matematica. Mai este un șef de întreprindere care nu e interesat de istorie sau de literatura engleză. Este și un muzician căruia nu-i pasă de notele la chimie. Dacă aveți note bune, e super! Dar dacă nu, vă rog să nu vă pierdeți încrederea și să vă păstrați demnitatea. Totul va fi bine, e doar un test. Sunt lucruri mult mai importante care vă așteaptă! Niciun examen și nicio notă proastă nu vor distruge visurile voastre și nici talentul pe care-l aveți. Și să nu credeți, vă rog, că numai medicii și inginerii sunt singurele persoane fericite din lume.”

În concluzie,notele pot stimula sau pot descuraja un elev, dar ele nu-l pot împiedica pe acesta să-și urmeze drumul. Oricum ar fi, elevul trebuie să țină cont de faptul că nota e doar un mijloc de a-i evalua la un moment dat cunoștințele și de a-l informa în ce punct se află pe drumul cunoașterii. Ea nu ne arată cu precizie care va fi parcursul său în timp, ci, eventual, care ar putea fi acesta.

prof. Laura Razi

Iată, au și trecut două săptămâni de când ne-am așezat unii în bancă, alții la catedră și ne-am trezit că smulgem filele din calendar, îndreptându-ne spre sfârșitul lui septembrie. Elevii au revenit  la școală, unii cu gânduri bune, alții ca într-un loc ciumat. Pe la începutul lunii, un elev, întâlnindu-mă pe drum, m-a întrebat:

-Doamna profesoară, așteptați școala?

-Și da, și nu, am răspuns. Iar el s-a grăbit să-mi împărtășească opinia sa:

-Io aștept școala ca și cânile lațu’. (citiți, vă rog, în dialect)

Orele s-au urnit cu greu. În pauze, elevii se manifestă cu aceeași energie ca și anul trecut. Cei mari vin la cei mai mici. Băieții vin la fete. Alți băieți trag mai mult la minge. Unii și-au luat uniforma la purtare, alții preferă tricourile și blugii sau pantalonii colanți. Pe de o parte seriozitate, pe de altă parte, lejeritate. Cei mai mulți vin la ore, dar câțiva mai profită până când se va scrie catalogul ca să mai chiulească puțin.

Celor din clasele terminale li se aduc aminte de examene. Pare că sfârșitul anului e departe, dar timpul nu stă în loc. Să sperăm că vor înțelege și că vor aduce rezultate mai bune la examenul de bacalaureat.

Dincolo de toate astea, armonia nu e punctul nostru forte. Cu toții mai avem de învățat  cum să conviețuim, cum să ne ascultăm unii pe alții și cum să învățăm să ne grăbim încet, pentru a evita greșelile care apar atunci când nu suntem atenți la obstacolele care ne stau în cale.

Urez tuturor, adulți și copii, multă înțelepciune și înțelegere în noul an școlar.

prof. Laura Razi