O zi de școală, dar nu ca oricare alta

Publicat în 27 mai 2016 de admin

Clasa a V-a B e o clasă ca oricare alta și nu prea. În primul rand, e clasa mea. În al doilea rînd, e pariul meu cu mine însămi: voi contribui la educația acestor copii, voi face din ei oameni. Începutul a fost greu. Copii din clase și medii diferite, cu concepții diferite, pe care să încerci să-i aduci la un numitor comun: traiul unul cu altul, unul lângă altul. E o sarcină extrem de grea. A conviețui înseamnă a trăi împreună. A trăi împreună înseamnă să-i consideri pe cei de lângă tine ca o familie și să te comporți ca atare. Mi-au trebuit 8 luni de zile ca să-i fac să înțeleagă ce reguli de comportament trebuie respectate. Ca orice copii, și acestia sunt răsfățați, egoiști,  indiferenți, imaturi, dar în același timp sunt dornici de atenție, de afecțiune și de înțelegere. Vor să fie ascultați cu micile lor drame si vor dreptate absolută, dar numai de partea lor, nu și a celuilalt.

Răbdarea mi-a fost greu pusă la încercare. Mă confruntam mereu cu certuri, cu jigniri, insulte, uneori loviri, cu neatenție la ore, cu lipsa temelor, cu neîndeplinirea rsponsabilităților. Tot ce încercasem să aplic nu a dat roadele așteptate, până când am recurs la o solutie mai drastică. I-am amenințat că de la anul îi voi părăsi – și chiar mă gândisem serios la acest lucru – și, pornind de la neînțelegerile pe care copiii le-au avut între ei,  le-am pus în față 3 propoziții, la care să mediteze și din care să faca reguli de conviețuire în clasă:

  1. Suntem o familie. Nu ne certăm și nu ne jignim, dar dacă se întâmplă acest lucru ne cerem întotdeauna iertare.
  2. Nu ne înjurăm mama.Cum te simți mergând acasă și sărutându-ți mama cu aceeași gură cu care ai înjurat-o pe cea a altui coleg?
  3. Sărăcia nu este o rușine.Dar să aduci jignire unui coleg mai sărac, DA! intotdeauna va exista cineva care să fie mai bogat decât tine.

Trei zile mai târziu am mers la oră si am avut o surpriză neașteptată. Spusele mele nu fuseseră degeaba. Copiii m-au așteptat cu o inimă mare din petale de trandafiri desenată pe catedră , cu un trandafir în mijloc și cu o coală mare de hârtie pe care se semnaseră cu toții, declarându-mi că mă iubesc și că suntem  o familie, prin urmare, nu ne putem despărți. Au venit toți în jurul meu, m-au îmbrățisat  și și-au cerut iertare. Au pus, așadar, în aplicare prima regulă, comportându-se ca membri ai unei singure familii: cei ai clasei a V-a B.

In acea oră a fost totul așa cum trebuia să fie de la început: tăcere, atenție și participare.  Nu a trebuit să strig și să fac observații: era atâta liniște incât te copleșeau zgomotele de afară. La un moment dat, una din eleve  m-a întrebat în șoaptă: doamna dirigintă, vă place liniștea asta?

Da, îmi place, pentru că le-am auzit inimile bătând și le-am văzut  sufletele cu care încercau să îndrepte ceea ce stricaseră vorbele negândite: prietenia dintre noi. În ziua aceea, deși  nu a plouat, am văzut pe cer un curcubeu.

prof. Laura Razi

În categoria diverse | Lasă un comentariu

Școlarii de acum – la fel ca și cei de acum 5 ani

Publicat în 23 mai 2016 de admin

Arătam, într-un articol precedent, că școala de altădată nu se deosebea prea mult de cea de acum. Adică aceeași lipsă de chef de carte. Zilele trecute, mi-a căzut sub ochi un articol pe care îl scrisesem în urmă cu 5 ani, în numărul 25 al revistei școlii Frecvența GRI. Povesteam acolo- sub genericul Jurnalul unui profesor – prin ce întîmplări trecusem la ore în decursul unei săptămâni.

Am ajuns la aceeași constatare: nimic nu s-a schimbat în bine. Pentru cei care nu au citit articolul și care au curiozitatea să știe ce se întâmpla pe atunci în liceu nostru, iată-l reprodus mai jos.

Luni, ora 8 dimineaţa. Intru la clasa a XI-a. La liceu e întotdeauna o plăcere. Dezinteres mare, absenţi cu carul, cărţi lipsă, temă aşijderea – cei câţiva care mai sunt interesaţi sunt flori rare. Aşa că nu sunt prea surprinsă că găsesc tabla neştearsă, că sunt salutată cu numai jumătate de gură, că nimeni nu se oboseşte să-mi numească absenţii…deja voia bună de luni dimineaţa s-a diminuat vizibil. Punctul culminant a fost când elevul V.3F. a cerut voie să meargă afară să-şi ia medicamentele, deşi pauza abia se terminase, ca şi când numai acum o putea face, nu şi cu două minute mai devreme. L-am refuzat, băiatu’ a insistat, eu am spus pas, iar el, ca să nu fie mai prejos, s-a înfuriat şi şi-a exprimat zgomotos dezaprobarea în faţa clasei, numindu-mă proastă. E drept că în limba  maghiară, dar asta nu e o consolare, sensul expresiei a rămas acelaşi.

Mi-am adus aminte cum, la şedinţele de consiliu profesoral, domnul director ne tot spune să avem grijă cum ne comportăm cu elevii – ,,să nu strigaţi la ei, să nu-i atingeţi, să nu-i jigniţi ” – că doar sunt ai noştri (şi noi ai lor, nu-i aşa?) şi avem nevoie de ei, dar, mă întreb eu, chiar în orice condiţii? Profesorului i se cere să respecte, dar el nu trebuie să primească acelaşi respect?  (Scuze, a fost o întrebare retorică.) Oricum, trecând peste refuzul meu, elevul cel furios a părăsit clasa, fără să-şi mai ceară voie. A revenit ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, şi ora a decurs mai departe, în ritm normal, aş putea spune, faţă de ceea ce se întâmplase până atunci.

Marţi, clasa a VII-a. Aduc dicţionarele la oră. Acest moment e întotdeauna special şi trebuie să-i acord măcar un minuţel. Primul lucru pe care-l fac aproape toţi copiii e să deschidă dicţionarele – nu, doamne fereşte, pentru a căuta zeloşi  vreun cuvânt – ci ca să vadă cine ce a mai scris pe ele: numere de telefon, declaraţii de iubire, înjurături, de la simple la complexe, cu adresă precisă, sau doar aşa, de dragul de a insulta. E ca şi cum ai răsfoi rubrica de mici anunţuri a unei publicaţii, pentru a te pune la curent cu ce mai e nou. De fapt, paginile dicţionarului de franceză sunt un exemplu perfect de operă colectivă, de ingeniozitate în materie de înjurături, de ilustrare a lipsei de bun-simţ generalizată. Cine a spus că elevilor nu le place să scrie???

Aceeaşi zi, la clasa a IX-a. Doi elevi întârzie. Ajung pe la jumătatea orei, nu au carte, aşadar participă la activităţi doar din priviri şi le aduc aminte că şi săptămâna trecută au întârziat, chiar mai mult decât acum. Da, dar atunci a fost 8 martie, motivează ei senin, ca şi când semnificaţia acelei zile le-ar fi permis acest lucru. Şi pentru mine a fost 8 martie, le răspund, dar nu mi-am luat liber şi am venit la oră…Nu mă mai ascultă. S-au dus la bancă, de unde au scos la vedere o pereche de adidaşi nou-nouţi, proaspăt cumpăraţi şi despre care îşi dau cu părerea, întorcându-i pe toate părţile.

Miercuri, clasa a V-a. Elevul N.F. îşi cere voie la toaletă în timpul orei. Hai să-l las, mă gândesc eu miloasă, dar nu ştiam ce punea el la cale. Am aflat, când s-a întors valvârtej, după câteva minute, cu doi covrigi şi cu două sucuri în mână. Cu covrigii şi cu sucul s-a dus la o colegă: ,,Mihaela, ţi le-a trimis mama ta”, ca şi când ar fi fost normal ca în drum spre WC să dea, din întâmplare, peste mama Mihaelei, care, grijulie, se gândise la stomacul fetei sale. Desigur că nevoia fizică a fost doar un pretext; elevul nostru s-a dus în curte, la gard şi a cerut unui bărbat să-i cumpere covrigi şi suc, tocmai în timpul orei (poate s-a gândit că e mai puţin aglomerat şi rezolvă mai repede). Şi s-a şi întors cu toate la vedere, ca şi cum ar fi subestimat inteligenţa profesorului de a-şi da seama unde fusese el (doar dacă destinaţia clădirii ce adăposteşte toaleta elevilor n-a fost schimbată între timp, ceea ce n-am auzit să se fi întâmplat…)

Dar mai ştii? Am avut mai multe cereri ciudate în ultimul timp. Elevii noştri sunt foarte ocupaţi (în pauze) şi îşi cer voie ,,afară”, în timpul orei, pentru diverse pr4obleme.O elevă a vrut să-şi anunţe mama că nu mai ajunge la înmormântare. Alta a vrut doar să se răcorească. Un elev era în toiul verificării – încercam să scot de la el un cinci, dar soarta i-a fost potrivnică: a primit un telefon şi a vrut să se întrerupă pentru a răspunde acelui apel, ceea ce eu am refuzat, asta l-a mâhnit, nu s-a mai putut concentra la răspuns, şi uite-aşa cinciul i-a scăpat printre degete. În fine, un alt elev, de altfel băiat bun, a mers la CDI să-şi redacteze un referat la istorie. Şi mă întrebam pe cine să trag la răspundere, pe el sau pe proful de istorie, din cauza căruia elevul meu a chiulit, ignorându-mi interdicţia?  

Joi, ora 13,test anunţat la clasa a XII-a. Trebuie să menţionez ora, ca să înţelegeţi de ce am avut5 doar 12 elevi prezenţi şi 23 de absenţi. Pentru ei era prea târziu, pentru mine  nu. Dau testul cu cei de faţă. În mod normal, ar fi durat 20 de minute, dar a ţinut toată ora, unu, pentru că cei mai mulţi (din cei puţini prezenţi) nu au învăţat şi doi, fiind ei aşa de puţini, aveam vizibilitate bună în clasă şi nu se putea copia. Aşa că aveau nevoie de mai mult timp şi de mai multă îndemânare pentru a-şi procura informaţiile necesare. La final, o elevă mi-a spus cu năduf: ,, Ne stricaţi mediile cu testele astea…La oral e mai uşor! ” Cu alte cuvinte, notele mici nu se datorau faptului că ei nu puseseră mâna pe carte, ci aceluia că eu îi verificam în scris, evaluare la care, dacă nu pui pe hârtie ce ţi se cere, nu prea merge cu ceea ce mintea ta inventează. Aşa că mi-am dezamăgit elevii şi n-am mai avut curajul să le spun că şi ei m-au dezamăgit prin fuga lor de la oră. Oare ar mai fi contat?          

Vineri. Am ore la clasele a VI-a. Sunt toţi prezenţi, au temele făcute, lecţia e învăţată, toţi vor să răspundă, predarea merge bine şi termin lecţia mai repede cu cîteva minute decât mi-am propus. Nu a trebuit să strig, să fac observaţii, era o atmosfe6ră de normalitate şi bun-simţ. Poate că eram în Ţara Minunilor. Doar că pe mine nu mă cheamă Alice. Mi-am zis că nu e totul pierdut şi că, măcar din când în când, să îmi amintesc şi eu de ce m-am făcut profesor. Să comunic, să predau, să ajut, să ascult, să iubesc. Atunci când sunt lăsată…

prof. Laura Razi

În categoria Fără categorie | Lasă un comentariu

Școlarii de altădată – la fel ca și acum

Publicat în 16 mai 2016 de admin

Școala de altădată nu se deosebea prea mult de cea de acum. Adică se pretindea să știi carte, dar elevii nu prea aveau chef de așa ceva. Dovada o găsim într-un articol scris de criticul literar George Călinescu, în urmă cu peste 80 de ani. Călinescu a realizat un interviu despre școală cu un elev de liceu, la care a asistat și părintele acestuia.

Călinescu întreabă:

– Tinere, cinci ore pe zi ţi se par prea mult?

– Da, că mă obosesc.

– Dar trei ore dimineaţa şi două dupa-masa nu ţi-ar conveni?

– Mă oboseşte drumul!

– Ce studiu te oboseşte mai mult?

– Matematica, Ştiinţele naturale, Istoria, Filozofia, Geografia, limbile straine.

– Cum vad eu, totul te oboseşte.

Părintele intervine:

– Se cere prea multe, parc-o să-l fac profesor! Vai de capul lui de-o ajunge ca dumneata!

Călinescu insistă:

-Bine, orice s-ar face, trebuie să ştie ceva. Ce ţi se pare aşa de greu la istorie?

-Ne pune să învăţăm domnii şi anii.

Părintele din nou:

-Nu-i trebuie lui cine ştie ce istorie. Eu nu ştiu nici când a murit Mihai Viteazul şi mi-e bine.

Călinescu:

-Dar limba franceza te oboseşte?

– Mă oboseşte.

– Cum aşa?

– Ne pune să învăţăm gramatica, să traducem,să conversam şi ne dă şi să scriem pe caiet.

–  Dar, bine, asta e neapărat necesar ca sa înveţi sa scrii şi să vorbeşti franţuzeşte.

Parintele spune:

-Bani sa aiba sa mearga la Paris, că de altceva nu-i pasă.

George Călinescu:

-Atunci de ce-l mai trimiteţi la şcoală?

– Să aibă acolo o ocupaţie şi să înveţe câte ceva din toate.

        În final, Călinescu întreabă:

-Cum ai vrea sa fie programul să nu te obosească?

– Să avem numai un ceas, două pe zi, să nu ne mai dea aşa de greu la matematică, sa nu ne mai dea să scriem acasă, să nu învăţăm ani şi verbe pe dinafară, să nu ne mai lase corijenţi şi repetenţi.Să avem voie sa ieşim din oră când obosim şi să mâncam când ni-e foame, să nu fie ora mai mare de o jumătate de ceas şi să nu ne mai asculte. Să nu ne mai dea să citim carţi la literatură în afară de manual şi la teză să ne lase să consultam carţile. Să ne dea concedii de surmenaj din când în când, să nu mai purtăm uniformă şi să putem fuma şi merge la cinematograf.

Concluzia autorului:

-Am înţeles. Să se transforme şcoala într-un mare club de tineri, în care oricine să poată bea cafea servită de profesor!

prof. Laura Razi

În categoria diverse | Lasă un comentariu

Plăcerea de a jigni

Publicat în 10 mai 2016 de admin

Copiii dobândesc cunoștințe despre viață în cadrul educației formale, adică al educației făcute în școală și în cadrul educației informale, adică în cea din afara școlii. Copiii aduc în școală ceea ce aud în afară: insulte, înjurături, jigniri, adică un limbaj extrem de agresiv, și asta începînd de la vârste tot mai mici.

Limba română este de o extremă frumusețe și se poate vorbi și scrie elegant și inteligent, dacă o înveți. Dar ce dovedesc copiii din ziua de azi sunt cât de bine cunosc și utilizează partea urâtă a limbii. E ca și cum, dacă ai pune cuiva în față un pahar cu apă tulbure, mâloasă, vâscoasă, rău mirositoare și un altul cu apă limpede, cristalină și fără miros, acel cineva ar alege să bea din primul pahar. Cu ce e mai atrăgătoare lumina decât întunericul? De ce diavolul pare să aibă mai multă putere decît îngerul?

Copiii sunt ființe fragile, dar și extrem de crude și cruzimea lor derivă din necunoaștere. Foarte ușor ei calcă o insectă, chinuie un animal și, tot așa, ajung să vorbească urât la adresa cuiva fără a se gîndi la rana pe care cuvintele o pot provoca adesea, precum o lamă de cuțit. Apelative precum ”prost, nesimțit, porcule”, dar și înjurături de mamă, pe care nu le putem reproduce, aluzii la practici sexuale,  de toate auzi, vezi și citești.

În școală nu se promovează așa ceva. Rezultă că toate acestea sunt receptate de copil în afara cadrului legal al educației, în mediul familial  sau în cercul de prieteni, pe stradă, de la vecini sau pur și simplu de la necunoscuți, din presă și din mas media.

Aceasta e o boală a spiritului, până la urmă. Cum se poate scăpa de ea? Doar așa cum scapi de mizerie, spălându-te , de fiecare dată când e nevoie, pe mâini. Din păcate, mulți preferă să-și murdărească gura cu vorbe grele și să-i infecteze si pe alții, bucurându-se chiar de asta. Când vor înțelege răul pe care-l fac și pe care și-l fac lor înșiși, vor înceta. Dar până atunci, vor continua să se perfecționeze în arta răului, iar profesorii se vor lupta pe mai departe cu morile de vânt.

prof. Laura Razi

În categoria diverse | Lasă un comentariu

Răbdare pentru noi înșine

Publicat în 4 aprilie 2016 de admin

Dacă e adevărat că avem timp pentru toate, cum spune un poem de-al lui Octavian Paler – cum se face că nu avem timp pentru noi înșine, pentru a ne construi viitorul?

Constatarea mea, ca profesor, este că majoritatea elevilor din ziua de astăzi cheltuie timp doar pentru distracții, nu și pentru formarea caracterului lor. Nu-i motivează nimic, totul e bine așa cum e, există mereu alți responsabili pentru greșelile și neîmplinirile lor și nu își caută călcâiul lui Ahile. Se consideră puternici, independenți, atotștiutori și exact acesta este punctul lor slab – prea multa încredere în puțina lor experiență de viață.

Unde e îndoiala, unde e întrebarea, curiozitatea, ascultarea? Vor veni ele cu timpul, dar poate că atunci când le vor dobândi va fi prea târziu. Vor ști deja, fără să mai aibă nevoie de profesor, că viața nu e o prăjitură, că nu are gustul dulce, că drumul spre viitor nu e neted ca-n palmă, ci întrerupt de obstacole pe care nu vor ști să le treacă – pentru că nu au fost pregătiți pentru asta – sau din care vor ieși șifonați, cu moralul scăzut  și cu un scepticism de durată.

Ce trebuie să-i învățăm? Să accepte să învețe, pentru că ei refuză regulile, și printre reguli este și aceea de a învăța. Să înțeleagă de ce e nevoie să învețe – pentru a-și întări fragilitatea, pentru a crește persoana din interiorul lor, pentru a da putere vocii și minții lor, pentru a deveni ceea ce trebuie să devină: ei înșiși.

Ce nu au ei? Răbdare – fără de care nimic nu se poate realiza. Nu ambiția e mai importantă, nu talentul, nu cunoașterea, ci răbdarea, așezată de înțelepții indieni printre cele 5 virtuți necesare unui om. Ea ne ajută să ne putem schimba înainte de a fi prea târziu.Acum este timpul pentru a face acest pas, când încă mai avem cine să ne îndrume.

Să luăm aminte la vorbele unui filosof din Orientul Mijlociu:

     În tinereţe eram revoluţionar şi când mă rugam la Dumnezeu spuneam doar atât: ,,Doamne, dă-mi puterea să schimb lumea.” Când am ajuns la maturitate și mi-am dat seama că trecuse jumătate din viaţă şi nu reuşisem să schimb nici măcar un om, am încercat să mă rog altfel: ,,Doamne, dă-mi puterea să-i schimb pe cei de lângă mine, familia şi prietenii mei şi voi fi mulţumit.”  Abia acum, la bătrâneţe, când zilele îmi sunt numărate, am început să văd ce nesăbuit am fost. Rugăciunea mea de acum este: ,,Doamne, dă-mi puterea să mă schimb pe mine însumi.” Dacă m-aş fi rugat pentru asta de la bun început, nu mi-aş mai fi irosit viaţa.

prof. Laura Razi

În categoria diverse | Lasă un comentariu

”Nimănui nui pasă”

Publicat în 29 martie 2016 de admin

Nu, nu am ortografiat greșit, am citat cuvintele unui elev anonim – cu lacune la limba română, după cum se vede – care le-a scris pe o fotografie afișată la avizierul de la etajul unu din corpul B al liceului nostru. Mă îngrijesc de acest avizier, unde pun lucrări ale elevilor realizate la orele de limbă franceză sau imagini reprezentative pentru Franța.

Avizierul are scopul de a-i educa pe copii, prin imagini și informații, dar și un rol estetic: să nu oferim doar pereți goi, ci și un ambient plăcut, cu imagini prin care copiii să-și poată îmbogăți cultura generală.

A construi, a face ceva pozitiv presupune întotdeauna un efort mai mare decât a distruge. Ce ai construit în luni, săptămâni sau zile se poate distruge într-o clipă. Unii elevi nu se gândesc că ceea ce e afișat este pentru ei și nu pentru profesor, care cunoaște deja cele prezentate. Așa încât, ei scriu pe hârtii, le rup sau le scot pionezele cu care sunt fixate, făcându-le să atârne ca niște zdrențe.

Și toate aceste ”fapte de vitejie” se fac sub protecția anonimatului. Cei care nu-și dau numele se simt puternici, dar, odată cu descoperirea identității lor, nu mai dau dovadă de aceeași putere în a-și asuma responsabilitatea pentru faptele lor.

Având în vedere ortografierea greșită, înclin să cred că acel elev – care își permite să emită o judecată în numele mai multor persoane, de vreme ce ”nimănui nui pasă” – nu are prea multă educație și nici cei 7 ani de acasă însușiți cum se cuvine. Altminteri ar ști că munca altuia, chiar dacă tu personal nu o apreciezi, ar trebui respectată, soluția nefiind să-ți arăți disprețul, distrugând-o.

În cei 16 ani de cînd predau la liceul din Suplacu de Barcău nu am întâlnit vreun elev care să își recunoască de bună voie propria greșeală sau abatere, decât dacă a fost prins asupra faptului sau i s-au adus dovezi incontestabile că el a fost făptașul. Ce trebuie să oferim copiilor pe care-i educăm este RESPONSABILITATEA, fără de care nu există coloană vertebrală, conștiință și îndreptare a greșelii. Ceea ce unii elevi cultivă astăzi: LAȘITATE, FUGA DE RĂSPUNDERE, ASUMAREA ANONIMATULUI, toate acestea sunt non valori.

Îmi pare rău de acel elev care crede că nimănui nu-i pasă, pentru că are un handicap sufletesc. El nu înțelege de ce vine la școală și nici nu știe să aprecieze ceea ce ea îi oferă pentru viață; îi lipsesc simțul valorii și al frumosului. Cred că sunt copii cărora le pasă și apreciază munca profesorilor pentru ei, așa cum și profesorii apreciază copiii cu suflet și cu bun-simț. Mă înclin în fața acestora.

Îmi asum responsabilitatea pentru tot ceea ce am scris, drep pentru care, ca să nu fie niciun dubiu, mă semnez:

profesor, Laura Razi

În categoria Fără categorie | Lasă un comentariu

21 martie ziua mondiala a eliminarii discriminarii rasiale

Publicat în 21 martie 2016 de admin

A discrimina = a deosebi, a distinge

Discriminare rasială = supunerea cetăţenilor de o anumită rasă la tratamente diferite, la persecuţii

Discriminarea înseamnă încălcarea dreptului la egalitate. În şcoală, un copil poate fi discriminat dacă este exclus de la participarea la anumite activităţi pentru că este de altă religie, de altă etnie sau de altă culoare.

Nici societatea noastră în ansamblu nu este ferită de discriminare. O cercetare desfăşurată în perioada decembrie 20112-ianuarie 2012, la comanda Consiliului Naţional pentru combaterea Discriminării, arată că 49% dintre români consideră că acest fenomen este foarte des întâlnit şi în România.Cele mai discriminate categorii sociale, conform participanţilor la chestionar sunt reprezentate de:

  • persoanele de etnie romă,
  • persoanele cu dizabilităţi fizice sau psihice,
  • persoanele infectate cu HIV/SIDA,
  • persoanele fără adăpost,
  • orfanii,
  • persoanele dependente de droguri.

Depinde de noi toţi să nu lăsăm acest fenomen să se răspândească atât în şcoală cât şi în societate. Povestirea de mai jos demonstrează acest lucru.

      Într-un avion al companiei British Airways, care desfășoară o cursă între între Johannesburg şi Londra, o femeie albă, de circa 50 de ani, se aşează lângă un negru. Vizibil deranjată, ea cheamă stewardesa :

-Ce problemă aveţi ? întreabă stewardesa.

-Dar nu vedeţi ? răspunde doamna. Mi-aţi dat loc lângă un negru.Nu suport să stau lângă un om atât de respingător. Daţi-mi un alt loc.

-Vă rog, calmaţi-vă, spuse stewardesa. Aproape toate locurile sunt ocupate. O să văd dacă mai e vreun loc disponibil…

     Stewardesa pleacă şi revine câteva minute mai târziu.

-Doamnă, aşa cum am spus, nu este nici un loc liber la clasa economică. Am vorbit cu comandantul şi mi-a spus că nu sunt locuri nici la clasa executivă. Totuşi, mai avem un loc la clasa întâi.

     Înainte ca doamna să apuce să spună ceva, stewardesa a continuat :

-E cu totul neobişnuit în cadrul companiei noastre să permitem unei persoane de la clasa economică să se aşeze la clasa întâi, dar având în vedere împrejurările, comandantul de zbor crede că ar fi scandalos să obligi pe cineva să se aşeze lângă o persoană atât de dezagreabilă.

     Şi, adresându-se negrului, stewardesa i-a spus :

-Domnule, dacă doriţi, luaţi-vă bagajul de mână, căci este un loc la clasa întâi care vă aşteaptă.

     Şi toţi pasagerii din jurul lui, care asistaseră şocaţi la această scenă, s-au ridicat şi au aplaudat.

prof. Laura Razi

În categoria diverse | Lasă un comentariu

20 martie – ziua dedicată limbii franceze

Publicat în 14 martie 2016 de admin

Franța este o țară care numără în prezent 66 de milioane de locuitori, dar numărul celor care vorbesc limba franceză este de peste 4 ori mai mare. Francezii sunt cel mai vechi popor european, care a influenţat secole de-a rândul, prin valorile sale, prin monarhia sa – şi ea cea mai veche din Europa – cultura şi civilizaţia europeană.

Întreaga Europă a fost francofonă, înainte de a încerca să devină anglofonă. În fiecare an, la 20 martie, lumea francofonă sărbătoreşte, prin diverse acţiuni şi evenimente culturale,  Ziua mondială a francofoniei.

Ani de-a rândul, în România, cunoaşterea limbii franceze a fost privilegiul celor bogaţi, al celor care mergeau să studieze la Paris. Bucureştiul, la rândul său, a fost supranumit multă vreme, micul Paris.

Termenul de francofonie a fost inventat în anul 1880 de geograful francez Onesime Reclus. Prin acest termen, el înţelegea persoanele şi ţările care utilizează franceza în diverse moduri: fie ca limbă maternă, ca limbă de învăţământ sau ca limbă în administraţie.La nivel internaţional, funcţionează diverse organizaţii şi asociaţii care promovează utilizarea limbii franceze, cunoaşterea culturii şi civilizaţiei franceze.

     În prezent, în lume există 274 de milioane de francofoni, adică de persoane care utilizează limba franceză ca limbă maternă, de învățământ sau de cultură. 212 milioane de persoane vorbesc în mod curent limba franceză. 33,7% dintre elevii europeni, adica 5 milioane, studiaza la scoală limba franceză și  36% dintre europeni utilizează această limbă în vorbire. De asemenea, franceza este a treia limbă utilizată în afaceri, a patra limbă utilizată pe internet și a cincea cea mai vorbită limbă în lume, după mandarină, engleză, spaniolă și arabă.

In România, 9% dintre locuitori vorbesc limba franceză. În școlile românești, limba franceză e studiata in proporție de 84,6%: 14 mii de profesori o predau pentru circa 2 milioane de elevi. De asemenea, exista 50 de licee cu secții bilingve, adică având limba de predare franceză.

Limba franceza e răspândită și cu ajutorul mediilor francofone, reunite în grupul France Medias Monde.

France 24 este un canal de informații diverse, de la știri la reportaje, emisiuni magazin și debateri. În fiecare săptămână, e privit de 41,7 milioane de telespectatori. Emite de la Paris, pe 4 continente, în 14 limbi.

Radio France Internationale (RFI) e un radio francez de actualitate, difuzat  în 12 limbi, (inclusiv română) în 62 de țări. El are 400 de corespondenti din toată lumea.

Radioul reunește săptămânal 34,5 milioane de auditori, iar site-urile sale sunt vizitate lunar de 8 milioane de persoane.

TV5 Monde este un post de televiziune francofon ce emite în toate cele 5 continente, de la Paris, în 257 de milioane de cămine, în peste 200 de țări și teritorii, fiind a doua mare rețea de televiziune ca întindere, după canalul muzical MTV.

prof. Laura Razi

În categoria diverse | Lasă un comentariu

Suflarea mamei

Publicat în 5 martie 2016 de admin

Motto:

Mamă, mai suflă-mi pe inimă cum îmi suflai pe genunchi, ca să nu mă doară.

Cine nu a căzut, când a fost mic și mama nu a suflat pe locul care a durut, spunând: O să suflu și va trece. Mama are o inventivitate nemaipomenită. Înainte de Harry Potter, mama a știut face toate vrăjile ca noi să ne simțim ca niște prinți sau prințese în împărăția copilăriei, făcând din basme o realitate. Mama a știut face greul ușor, durerea o neplăcere trecătoare, iar lacrima a preschimbat-o într-un zîmbet. Și tot lacrima – a ei de astă dată – a știut s-o facă dispărută înainte de a ne fi dat noi seama că există.

Copilăria s-a dus, zîna cea bună a mai îmbătrânit, dar ce n-a pierit este iubirea. Iubirea care nu are riduri, nici fire albe, ci doar bogăția timpului care a făcut-o să dospească și să crească, astfel încât să ne învăluie ca un balon de aer. N-o simțim, adesea o ignorăm, dar ea e acolo, invizibilă, statornică și puternică precum o suflare pe genunchiul rănit.

Alte feluri de a scrie despre mama:

În momentul în care se naște un copil, se naște și mama. Ea nu a existat până atunci. A existat femeia, dar mama, niciodată. Mama este ceva cu totul nou. / Bhagwan Shree Rajneesh   

O mamă este cea care poate lua locul oricui, dar al cărei loc nu-l poate lua nimeni. / Cardinal Mermillod                                                                                                           

Mama este banca la care ne depunem toate rănile și toate grijile./ Thomas de Witt Talmage

O mama îți poate ține doar o vreme copilul de mână, dar de inimă nu-i dă drumul până la sfârșitul vieții.” / Anonim

Inima de mamă e singurul loc din lume unde vă puteți refugia, chiar când părul vă e cărunt. Ferice de aceia cărora le mai trăiește mama.  / Ad. Stifter

A fi tată e mult. A fi mamă e totul./ Grigore Vieru

prof. Laura Razi

În categoria Fără categorie | Lasă un comentariu

De ce să știu o limbă străină

Publicat în 29 februarie 2016 de admin

De ceva vreme se dezbat variante de proiect de plan-cadru care să comaseze, să reducă sau să elimine unele materii din ciclul gimnazial. Una dintre propuneri se referă la reducerea, in clasa a V-a, a  celei de a doua limbi străine, de la doua ore pe saptamana la una.  Acest lucru este în totală contradicție cu politica Uniunii Europene in ce priveste multilingvismul, respectiv cunoașterea mai multor limbi străine. Scopul urmărit este ca fiecare european să vorbească 2 limbi străine, pe lângă limba maternă. În acest scop, cel mai bun mijloc ar fi să li se predea copiilor două limbi străine încă de la o vârstă fragedă, cel mai bine – spun specialiștii –  între 0 și 7 ani.

Învățarea limbilor străine nu aduce decât beneficii. Un nivel mai ridicat de competențe lingvistice permite unui număr mai mare de persoane să studieze și/sau să lucreze în străinătate și să își îmbunătățească astfel perspectivele de angajare. Cunoașterea altor limbi ajută oamenii care provin din culturi diferite să se înțeleagă unii pe alții. Întreprinderile au nevoie de personal multilingv pentru a putea să-și desfășoare activitatea peste tot în Uniunea Europeană. Nu în ultimul rând, industria lingvistică – predare, traducere și interpretare, respectiv tehnologiile lingvistice reprezintă unul dintre sectoarele economice cu cea mai rapidă dezvoltare.

Un sondaj  Eurobarometru aplicat în 2012 având ca  temă Europenii și limbile lor, a scos în evidență atitudini extrem de favorabile  față de multilingvism: 98 % din europeni spun că stăpânirea limbilor străine va fi benefică pentru copiii lor, 88 %  consideră cunoașterea altor limbi decât limba maternă ca fiind foarte utilă, 72 % sunt de acord cu obiectivul UE privind învățarea a cel puțin 2 limbi străine de către toți europenii și 77 % sunt de părere că îmbunătățirea competențelor lingvistice ar trebui să fie o prioritate politică.

Să mai spunem că românii ocupă locul 8 în Uniunea Europeană  la numărul de limbi străine vorbite de populaţie. Românii vorbesc, în medie, cel puţin două limbi străine, faţă de trei, câte cunosc luxemburghezii. 48% din populaţie cunoaște cel puţin  o limbă străină, din care 22%  cel puţin două limbi străine, iar 8%  cel puţin trei limbi străine. Primele trei limbi vorbite de români sunt:  engleza, în proporție de  31%, franceza, în proporție de 17%  și  italiana în proporție de 7%.

prof. Laura Razi

În categoria Fără categorie | Lasă un comentariu