Dacă e adevărat că avem timp pentru toate, cum spune un poem de-al lui Octavian Paler – cum se face că nu avem timp pentru noi înșine, pentru a ne construi viitorul?
Constatarea mea, ca profesor, este că majoritatea elevilor din ziua de astăzi cheltuie timp doar pentru distracții, nu și pentru formarea caracterului lor. Nu-i motivează nimic, totul e bine așa cum e, există mereu alți responsabili pentru greșelile și neîmplinirile lor și nu își caută călcâiul lui Ahile. Se consideră puternici, independenți, atotștiutori și exact acesta este punctul lor slab – prea multa încredere în puțina lor experiență de viață.
Unde e îndoiala, unde e întrebarea, curiozitatea, ascultarea? Vor veni ele cu timpul, dar poate că atunci când le vor dobândi va fi prea târziu. Vor ști deja, fără să mai aibă nevoie de profesor, că viața nu e o prăjitură, că nu are gustul dulce, că drumul spre viitor nu e neted ca-n palmă, ci întrerupt de obstacole pe care nu vor ști să le treacă – pentru că nu au fost pregătiți pentru asta – sau din care vor ieși șifonați, cu moralul scăzut și cu un scepticism de durată.
Ce trebuie să-i învățăm? Să accepte să învețe, pentru că ei refuză regulile, și printre reguli este și aceea de a învăța. Să înțeleagă de ce e nevoie să învețe – pentru a-și întări fragilitatea, pentru a crește persoana din interiorul lor, pentru a da putere vocii și minții lor, pentru a deveni ceea ce trebuie să devină: ei înșiși.
Ce nu au ei? Răbdare – fără de care nimic nu se poate realiza. Nu ambiția e mai importantă, nu talentul, nu cunoașterea, ci răbdarea, așezată de înțelepții indieni printre cele 5 virtuți necesare unui om. Ea ne ajută să ne putem schimba înainte de a fi prea târziu.Acum este timpul pentru a face acest pas, când încă mai avem cine să ne îndrume.
Să luăm aminte la vorbele unui filosof din Orientul Mijlociu:
În tinereţe eram revoluţionar şi când mă rugam la Dumnezeu spuneam doar atât: ,,Doamne, dă-mi puterea să schimb lumea.” Când am ajuns la maturitate și mi-am dat seama că trecuse jumătate din viaţă şi nu reuşisem să schimb nici măcar un om, am încercat să mă rog altfel: ,,Doamne, dă-mi puterea să-i schimb pe cei de lângă mine, familia şi prietenii mei şi voi fi mulţumit.” Abia acum, la bătrâneţe, când zilele îmi sunt numărate, am început să văd ce nesăbuit am fost. Rugăciunea mea de acum este: ,,Doamne, dă-mi puterea să mă schimb pe mine însumi.” Dacă m-aş fi rugat pentru asta de la bun început, nu mi-aş mai fi irosit viaţa.
prof. Laura Razi