Jurnal de opinie online

În timpul vacanței am căutat, pe internet, un text despre politețe care să mă ajute să-mi țin ora de dirigenție la clasa a V-a, pe această temă.  Am dat peste o  povestioară care circulă frecvent pe internet, intitulată ”Ultimul biscuit”. Nu e doar pentru copii, e pentru cei care nu sunt destul de atenți cu cei din jur și care se grăbesc să condamne un fapt, o persoană, fără a avea toate datele. Mi s-a întâmplat și mie, și nu doar o dată. Din greșelile mele, am învățat că niciodată nu trebuie să te grăbești să judeci pe cineva, ba, mai bine, să nu judeci deloc, ca să nu regreți mai târziu că ai spus ceva ce putea fi evitat. Iată întîmplarea:

     ” Într-un aeroport stătea o tânără care urma să facă o călătorie mai lungă. Și-a cumparat de acolo o carte, ca să treacă mai repede timpul și un pachet de biscuiți. S-a așezat pe un scaun, și-a pus bagajele lângă el și s-a apucat să citească. La un moment dat, s-a întors să ia un biscuit din pachetul de lângă ea. A observat cu surprindere că, la mică distanță, era așezat un domn care citea un ziar și care, fără să-i ceară permisiunea, a început să ia și el din pachetul de biscuiți.
Cu toate că s-a simțit indignată, politețea a împiedicat-o să îi reproșeze că are un comportament nepotrivit. Dar, pe măsură ce ea lua câte un biscuit, lua și el unul și asta a făcut ca, până la urmă, tânăra să devina foarte nemulțumită. Când a luat din pachet penultimul biscuit, ea s-a întrebat plină de resentimente: “Oare îndrăznește să mi-l ia și pe ultimul?” Barbatul a luat într-adevăr ultimul biscuit, l-a rupt în două și i-a oferit, zâmbind cald, o jumătate.

          Simțind că el a depășit limita bunului simț, tânăra s-a ridicat furioasă și s-a îndreptat spre un alt colț al sălii de așteptare. A deschis geanta, ca să pună înauntru cartea, și… spre marea ei surprindere, a văzut acolo pachetul de biscuiți pe care îl cumparase. În acel moment, a copleșit-o un sentiment de rușine. A înțeles că pachetul din care mâncase nu era al ei, ci al bărbatului care citea ziarul… El a împarțit, plin de bunătate, chiar și ultima bucățică pe care o avea, fără să se simtă indignat, superior sau furios.

Morala:
Oare de câte ori în viață am mâncat biscuiții altcuiva? Ar fi mai bine ca, înainte să ne grăbim să-i judecăm pe alții, să privim cu atenție în jur… și, mai ales, în sufletul nostru!

     Așadar, să dai când poți, fără să aștepți nimic în schimb, nici măcar un mulțumesc, și să nu regreți că ai dat!

     Cui să dai? Cui are nevoie…

     Cât să dai? Totdeauna mai mult decât ai primit!”

prof. Laura Razi

Toţi îl ştiu pe Eminescu drept poet naţional şi geniu al poeziei romaneşti, dar câţi cunosc, cu adevărat, viaţa sa în profunzime?  Învăţăm din manuale Luceafărul, Scrisorile, Calin file din poveste sau Lacul, dar prea puţin despre omul Eminescu.

Cum era Eminescu elev?

Poetul a studiat la Cernăuţi, în limba germană, fiind un bun cunoscător al limbii, dar şi al literaturii, filosofiei şi mitologiei germane. Nu se omora cu învăţatul, drept pentru care, în al doilea an de liceu,  a rămas repetent din cauza matematicii. În schimb, avea cărţile sale din care studia şi cunoştea foarte bine  limba şi istoria românească, istoria antică, sistemele filosofice, metafizica.

Cele mai bune note le avea la religie, limba şi literatura română şi istoria universală. La celelalte materii, mai cu seamă la latină şi matematică, era slab. Pe atunci se dădeau note şi pe comportamentul în timpul orelor. Din registrele liceului de la Cernăuţi, reiese că elevii erau notaţi pentru „atenţiune, sârguinţă şi conduită”. La acestea trei, a avut în general note slabe, la conduită, adică la purtare, nota rea fiindu-i atribuită pentru că a fost „limbut”. De altfel, cât a urmat liceul, Eminescu era „vorbăreţ şi vioi, ca mai toţi colegii săi şi avea un veşnic surâs pe buze, afară doar când nu ştia lecţia.”

Eminescu nu a terminat liceul şi, deşi a încercat de mai multe ori să reia studiile, nu a reuşit. A fugit cu o trupă de teatru, a avut diferite slujbe, a fost student la Viena, a revenit în ţară unde a scris şi poezii, dar şi articole politice la ziarul Timpul, unde a fost redactor.

Cum arăta Eminescu?

De-a lungul vieţii, Eminescu s-a lăsat fotografiat de 4 ori. Prima fotografie a fost făcută în 1869, la Viena, când avea 19 ani. Pe atunci, era un tânăr visător, cu părul lung şi negru, pe care-l purta dat peste cap şi lung până la nivelul umerilor. Fratele său, Matei Eminescu, îl descrie astfel într-o scrisoare: „Ca fizic, Mihai era mai scurt ca mine, eu am talia 1,68, el era cu vreo 2-3 centimentri, poate şi patru, mai scurt, avea o musculatură herculeană, piciorul la scobitura tălpei  era plin (Platfuss, cum zice neamţul), însă nu-l jena deloc la mers.Păr negru ca corbul, faţa de un brun alb. Pălăria lui favorită era semi-joben, mergea totdeauna privind în pământ, cu capul puţin aplecat în jos şi mai totdeauna gânditor. Somnul îi era neregulat, aici citea de cu seară până răsărea soarele, aici dormea de cu seară până la amiază şi uneori şi până la 1 şi 2 p.m….Făcea abuz de tutun şi de cafele negre, de băut bea ţapăn, însă numai vin…”

Cum  nu s-a înţeles cu familia, în special cu tatăl său, s-a întreţinut singur, cum a putut. Toată viaţa lui a suferit de o sărăcie lucie. Era îmbrăcat neîngrijit, se pieptăna dându-şi de câteva ori cu degetele prin părul lung, mânca multe fructe, ca să-şi astâmpere foamea, trăia din mila prietenilor, atunci când nu avea un venit regulat.

Cu toate acestea, era omul cel mai dezinteresat cu putinţă şi cel mai puţin avid de bani şi nu ţinea deloc la lucrurile materiale, în afară de cărţile sale, pe care le ducea peste tot cu el. Dacă primea o sumă de bani, se pregătea să-i împartă cu prietenii. Dacă vedea pe vreun om zgriburind de frig îi dădea haina sa. Se povesteşte că, odată, i-a întins mâna un cerşetor care era chel complet. Eminescu şi-a scos imediat pălăria şi i-a dat-o, spunând: Ţine, mă, pălăria asta şi-ţi acoperă capul, eu am păr de ajuns!

Ultima fotografie, realizată în 1887, cu 2 ani înainte de a muri, îl arată ca pe un om îmbătrânit înainte de vreme, cu urmele suferinţei întipărite pe faţa sa. L-a răpus boala nebuniei, o boală ereditară, de care suferiseră şi alţi fraţi de-ai săi. Se temea că va sfârşi ca şi ei, şi aşa s-a şi întîmplat. A fost lovit în cap de o piatră aruncată de unul din pacienţii spitalului în care fusese internat. A fost înmormântat la cimitirul Bellu, din Bucureşti, pe o ploaie măruntă şi tristă. Mai târziu, i s-a plantat un tei la căpătâi şi i s-a ridicat o lespede de marmură, cu medalionul capului său sculptat pe ea şi având dedesubt câteva versuri profetice:

Să treacă lin prin vânt                                                                                                                             A tot ştiutoarea                                                                                                                                  Deasupră-mi teiul sfânt                                                                                                                        Să-şi scuture floarea.

Cum n-oi mai fi pribeag                                                                                                                          De-atunci înainte                                                                                                                             M-or troieni cu drag                                                                                                                         Aduceri aminte…

prof. Laura Razi

Iubirea pentru aproapele nu rănește pe nimeni…E ceea ce spune Apostolul Pavel într-una din scrisorile sale. Printre atâtea lucruri și sentimente care ne rănesc în vremurile de astăzi, iată că există ceva care poate aduce mângâiere. E vorba bună, e privirea întrebătoare, e urechea care aude, e sufletul care-și întinde mâna către celălat  și-l înfășoară în căldura iubirii. E ceea ce ar trebui să ne dorim să facem în fiecare zi, pentru a ne curăța petele de pe propriul suflet, acoperit de cele mai multe ori de zgura indiferenței față de nevoile celorlalți.

Iubirea ar trebui să fie hrana noastră sufletească. Nu cunosc cuvinte mai frumoase despre iubirea pentru cel de lânga noi, decât  cele rostite de Apostolul Pavel:

    ” De-aș putea grăi în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător.

     Și de aș avea darul prorociei și tainele toate le-aș cunoaște și orice știință, și de aș avea atâta credință încât să mut și munții, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

     Și de aș împărți toată avuția mea și de aș da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi folosește.

     Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu trufește.

     Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul.

     Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

     Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.

     Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii, se vor desființa; darul limbilor va înceta; știința se va sfârși.

     Pentru că în parte cunoaștem și în parte proorocim.

     Dar când va veni ceea ce este desăvârșit, atunic ceea ce este in parte se va desființa.

     Când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.

     Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, față către față; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaște deplin, precum am fost cunoscut și eu.

     Și acum rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.”

Dacă ai știut această pledoarie pentru iubire, atunci probabil ai recitit-o cu plăcere. Dacă nu, acum că o cunoști, lipește-o de sufletul tău, așa cum ai fixa un fluture într-un insectar și lasă-te pătruns de ea. Îți va da răspuns cu privire la calea pe care niciodată nu e prea târziu să decizi să o urmezi – de azi, de mâine, din anul care vine: să-ți iubești aproapele, dăruindu-i din avutul tău, din timpul tău, dar, mai ales, din sufletul tău.

prof. Laura Razi

Patriotismul nu e o afacere și nici nu se trăiește o dată pe an. Patriotismul e sentimentul  lucrului bine făcut și azi, și ieri, și mâine.  Tragedia tinerilor morți în incendiul de la clubul din București m-a marcat și pe mine, gândindu-mă la cei care au pierit, inutil, acolo, dar și la faptul că, printre ei, ar fi putut fi și fiul meu. Nu a fost el, dar sunt alte mame care-și plâng copiii. Lumea s-a arătat solidară cu familiile victimelor și solidaritatea s-a mutat apoi în alt plan: cel al revoltei sociale. Vinovații morali sunt reprezentantii autorităților, de la diverse nivele, spun cei ce au ieșit în stradă și țara are nevoie de o reformă profundă și de schimbări radicale, de o eliminare și înlocuire a clasei politice actuale, cu tehnocrați, cu specialiști neinfectați până acum de morbul puterii.

În ce măsură se va putea realiza acest lucru? Greu de spus, când, după revoluție, analistul Silviu Brucan ne dădea 20 de ani pentru schimbare. Iată că, în acest context,  discuția despre patrotism este mai actuală ca oricând. Au fost cei de la putere patrioți? Vocea poporului spune că nu. Unde stă speranța? În tineri, în voi cei de pe băncile liceului,care încă mai credeți în dreptate și justiție și nu știți că ea este înfățișată ca fiind legată la ochi, adică oarbă.

Voi sunteți cei care puteți să-i desfaceți legătura și s-o învățați să meargă fără sprijin, dreaptă și cu privirea limpede ca lumina zilei. Asta dacă învățați de pe acum că un lucru început nu se lasă baltă la jumătate, că promisiunea se respectă întotodeauna, că fair-play-ul nu este doar o noțiune abstractă, că a fi în slujba altora chiar înseamnă acest lucru și nicidecum a face avere pe spinarea lor, că a cere numai de la alții și de la tine nu, nu este deloc corect, și că a-ți face datoria, în orice post te-ai afla, de mai mică sau de mai mare răspundere, , înseamnă a-ți pune seara capul pe pernă liniștit.

Pentru mine, să fiu patriot în aceste zile, în care crește numărul tinerilor morți în incendiul din 30 octombrie, este să vă spun vouă, elevilor mei, aceste lucruri. Un cântec patriotic de pe vremuri spunea ,,să creștem odată cu țara”. Cred că astăzi țara ar trebui să crească odată cu voi. Aceasta e menirea voastră: să aduceți schimbarea în bine mai întâi în voi înșivă, prin educația primită și apoi să produceți schimbarea în jurul vostru. Învățați să gândiți pentru voi dar și pentru ceilalți: patriotismul poate însemna și să lași o dâră în urma ta, astfel ca numele tău, atunci când nu vei mai fi, să poată fi rostit cu respect de cei în mijlocul cărora ai trăit.

prof. Laura Razi

În luna octombrie, 63 de elevi au răspuns unui chestionar aplicat de Comisia de Evaluare și Asigurare a Calității din cadrul liceului nostru, privind promovarea imaginii școlii în comuna Suplacu de Barcău. Răspunsurile  s-au dovedit a fi interesante și ele deschid drumul unor acțiuni viitoare, atît din partea școlii cît și din cea a elevilor. Iată răspunsurile acestora.

Elevii cred  în majoritate covârșitoare că realizările școlii sunt cunoscute în comunitatea noastră. Ei cred că imaginea școlii este cel mai bine promovată prin activitățile extrașcolare, cu ecou în comunitate și prin organizarea Zilelor Școlii. Sursele lor de informare în privința activităților și realizărilor școlii sunt, de departe, cadrele didactice, urmate de colegi și apoi de site-ul școlii.

Factorii care contribuie la o imagine pozitivă a școlii, sunt, în primul rând, premiile obținute la diferite concursuri, în al doilea rând, activitățile organizate în cadrul școlii, în al treilea rând, buna pregătire și calificare a cadrelor didactice, iar pe ultimul loc se situează o conducere a școlii cooperantă cu elevii și părinții.

Elevii au fost întrebați care cred că este partea lor de responsabilitate  pentru a promova imaginea școlii în comunitate, dar și care sunt îndatoririle școlii în acest sens. Ei au dat sugestii atât pe latura educațională, cât și disciplinară sau de conduită și toleranță etnică.      

EDUCAȚIE

Astfel, în domeniul educațional , elevii cred că ar trebui să participe și să se implice în mai multe activități și concursuri, fie ca e vorba de acțiuni educative, sportive ori de voluntariat; implicit, să obțină rezultate bune la concursuri, cele care aduc faimă școlii. Elevii se consideră ei înșiși o sursă de informare pentru comunitate, în privința activităților desfășurate.

Din partea școlii ar putea exista o stimulare a prezenței elevilor la concursuri și olimpiade. Ar  trebui să se organizeze activități și proiecte, acțiuni de voluntariat, de ieșiri pe clase, de excursii educaționale și cercuri cu teme educative.

BAZA MATERIALĂ

Pentru o mai bună integrare în spațiul școlar, elevii propun investiții în baza materială: să se doteze laboratoarele cu aparatură mai performantă, să se amenajeze și curtea, nu doar parcul, să se schimbe ori să se repare scaunele și băncile, să se construiască alte toalete,  să se investească în interiorul școlii (holuri mai atrăgătoare, clase mai moderne). Curățenia din incintă nu e nici ea de neglijat.

RELAȚIA ELEV-PROFESOR

Elevii cred că ar trebui să învețe mai mult, dar pun accent și pe îmbunătățirea relației elev-profesor, ceea ce ne aduce iarăși la ideea de a obține rezultate bune pentru ei, dar și pentru școală. Pentru aceasta e nevoie și de profesori de bună calitate. Întrebați ce ar trebui să facă școala pentru a-i spori imaginea, elevii au spus că e nevoie de cadre didactice mai bine pregătite, care să explic mai bine lecțiile, chiar și după program în cadrul unor activități centrate pe elev  și să coopereze cu elevii  pentru a-i ajuta să învețe. În același timp, cer cadrelor didactice să nu dea teme în exces. Unii elevi cer schimbarea profilului liceului.

AMBIANȚĂ

Crearea imnului școlii este o idee mai veche care a circulat printre elevi și cadre didactice. Iată că elevii o propun din nou.Consiliul Elevilor ar putea organiza un concurs pe această temă. Muzica este prietena adolescenților, iar elevii, în număr mare, cer să se pună muzică pe holuri în pauze.

DISCIPLINA

Elevii cred că trebuie să fie mai disciplinați și uniți, să nu provoace necazuri, astfel încât să nu mai fie bătăi și injurături în cadrul școlii.  Aceste opinii denotă responsabilitate din partea copiilor, care înțeleg că o bună disciplină nu poate fi promovată numai prin reguli, ci și prin autocontrol. Nu toți sunt împotriva uniformei. Cei de la liceu consideră că ținuta școlară trebuie purtată de toată lumea, fiind posibilă și în acest fel instituirea unei discipline. De altfel, unii elevi cer ca școala să fie mult mai strictă cu elevii săi.

De asemenea, pentru a se evita problemele de indisciplină, se propune integrarea romilor în celelalte grupuri de elevi. Elevii înțeleg că eliminarea acestora nu este o soluție și că, din moment ce trebuie să conviețuiască, integrarea este o posibilitate care poate duce la eliminarea conflictelor dintre romi și celelate etnii.Ce ar trebui să facă școala în această problemă: să-i integreze, să-i ajute și să-i educe mai mult, să-i civilizeze, să-i elimine pe cei care nu învață.

AJUTOR MATERIAL

În opinia elevilor, școala ar mai trebui să ajute mai mult familiile cu posibilități medii și să se ofere transport gratuit elevilor.

prof. Laura Razi

O veste trece pe la urechile mele – mai mulți tineri morți și răniți,vineri seara, într-un club din București. Nu mă uit la știri, dar, după un timp, vestea se amplifică.Peste tot se vorbește despre asta. Ce s-a întâmplat pare un coșmar. Dar e o realitate, o tragedie, care a lovit în sute de persoane, fiecare cu povestea ei. Ce poți spune în fața unei astfel de întâmplari, dacă se poate numi așa? Se caută vinovați, se dorește răzbunare, se critică acerb, se scot rufe murdare în față, se speculează durerile rudelor celor morți.

Dincolo de toate, justiția ar trebui să-și facă datoria, iar părintii lăsați să-și plângă copiii. Cei ce s-au dus erau tineri, prea tineri ca sa moară, dar Dumnezeu a vrut altfel. Vieți abia înmugurite s-au făcut scrum la propriu , speranțele n-au mai apucat să se desfacă, zâmbetele n-au mai apucat să se nască,    cuvintele n-au mai apucat să vorbeasca. Numai cei care au trăit tragedia știu ce a fost în sufletele lor – teama, spaima, durerea, plânsul și, în final, renunțarea la speranță și conștiința că acela avea să fie sfârșitul. În lacrimile înghițite lacom de flăcări…

Tăcerea ar trebui să se lase peste noi ca o ceață, măcar până se va încheia doliul național, dupa care, zgomotul lumii  deșarte va putea acoperi din nou durerea din prezent, până la uitare… Să respectăm și noi, printr-un minut de reculegere în sinea noastră, pe cei plecați pe drumul fără de întoarcere.

Dumnezeu să-i odihnească în pace.

prof. Laura Razi