Toţi îl ştiu pe Eminescu drept poet naţional şi geniu al poeziei romaneşti, dar câţi cunosc, cu adevărat, viaţa sa în profunzime? Învăţăm din manuale Luceafărul, Scrisorile, Calin file din poveste sau Lacul, dar prea puţin despre omul Eminescu.
Cum era Eminescu elev?
Poetul a studiat la Cernăuţi, în limba germană, fiind un bun cunoscător al limbii, dar şi al literaturii, filosofiei şi mitologiei germane. Nu se omora cu învăţatul, drept pentru care, în al doilea an de liceu, a rămas repetent din cauza matematicii. În schimb, avea cărţile sale din care studia şi cunoştea foarte bine limba şi istoria românească, istoria antică, sistemele filosofice, metafizica.
Cele mai bune note le avea la religie, limba şi literatura română şi istoria universală. La celelalte materii, mai cu seamă la latină şi matematică, era slab. Pe atunci se dădeau note şi pe comportamentul în timpul orelor. Din registrele liceului de la Cernăuţi, reiese că elevii erau notaţi pentru „atenţiune, sârguinţă şi conduită”. La acestea trei, a avut în general note slabe, la conduită, adică la purtare, nota rea fiindu-i atribuită pentru că a fost „limbut”. De altfel, cât a urmat liceul, Eminescu era „vorbăreţ şi vioi, ca mai toţi colegii săi şi avea un veşnic surâs pe buze, afară doar când nu ştia lecţia.”
Eminescu nu a terminat liceul şi, deşi a încercat de mai multe ori să reia studiile, nu a reuşit. A fugit cu o trupă de teatru, a avut diferite slujbe, a fost student la Viena, a revenit în ţară unde a scris şi poezii, dar şi articole politice la ziarul Timpul, unde a fost redactor.
Cum arăta Eminescu?
De-a lungul vieţii, Eminescu s-a lăsat fotografiat de 4 ori. Prima fotografie a fost făcută în 1869, la Viena, când avea 19 ani. Pe atunci, era un tânăr visător, cu părul lung şi negru, pe care-l purta dat peste cap şi lung până la nivelul umerilor. Fratele său, Matei Eminescu, îl descrie astfel într-o scrisoare: „Ca fizic, Mihai era mai scurt ca mine, eu am talia 1,68, el era cu vreo 2-3 centimentri, poate şi patru, mai scurt, avea o musculatură herculeană, piciorul la scobitura tălpei era plin (Platfuss, cum zice neamţul), însă nu-l jena deloc la mers.Păr negru ca corbul, faţa de un brun alb. Pălăria lui favorită era semi-joben, mergea totdeauna privind în pământ, cu capul puţin aplecat în jos şi mai totdeauna gânditor. Somnul îi era neregulat, aici citea de cu seară până răsărea soarele, aici dormea de cu seară până la amiază şi uneori şi până la 1 şi 2 p.m….Făcea abuz de tutun şi de cafele negre, de băut bea ţapăn, însă numai vin…”
Cum nu s-a înţeles cu familia, în special cu tatăl său, s-a întreţinut singur, cum a putut. Toată viaţa lui a suferit de o sărăcie lucie. Era îmbrăcat neîngrijit, se pieptăna dându-şi de câteva ori cu degetele prin părul lung, mânca multe fructe, ca să-şi astâmpere foamea, trăia din mila prietenilor, atunci când nu avea un venit regulat.
Cu toate acestea, era omul cel mai dezinteresat cu putinţă şi cel mai puţin avid de bani şi nu ţinea deloc la lucrurile materiale, în afară de cărţile sale, pe care le ducea peste tot cu el. Dacă primea o sumă de bani, se pregătea să-i împartă cu prietenii. Dacă vedea pe vreun om zgriburind de frig îi dădea haina sa. Se povesteşte că, odată, i-a întins mâna un cerşetor care era chel complet. Eminescu şi-a scos imediat pălăria şi i-a dat-o, spunând: Ţine, mă, pălăria asta şi-ţi acoperă capul, eu am păr de ajuns!
Ultima fotografie, realizată în 1887, cu 2 ani înainte de a muri, îl arată ca pe un om îmbătrânit înainte de vreme, cu urmele suferinţei întipărite pe faţa sa. L-a răpus boala nebuniei, o boală ereditară, de care suferiseră şi alţi fraţi de-ai săi. Se temea că va sfârşi ca şi ei, şi aşa s-a şi întîmplat. A fost lovit în cap de o piatră aruncată de unul din pacienţii spitalului în care fusese internat. A fost înmormântat la cimitirul Bellu, din Bucureşti, pe o ploaie măruntă şi tristă. Mai târziu, i s-a plantat un tei la căpătâi şi i s-a ridicat o lespede de marmură, cu medalionul capului său sculptat pe ea şi având dedesubt câteva versuri profetice:
Să treacă lin prin vânt A tot ştiutoarea Deasupră-mi teiul sfânt Să-şi scuture floarea.
Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte M-or troieni cu drag Aduceri aminte…
prof. Laura Razi