E lungă, slabă și zăludă, ca toamna lui Topârceanu. Pășește sfioasă pe la colțuri, cu un zâmbet mic, timid, în colțul buzelor, ca și cum n-ar vrea să deranjeze pe nimeni. E tăcută, dar ochii săi iscodesc mereu ce se întîmplă. Poartă o suferință tăcută, pentru că știe bine ce e cu ea. Pe dinăuntru e roasă de neputințe și simte că fără sprijin din jur se poate prăbuși. A cerut de mai multe ori ajutor, dar a fost ignorată…
….Până azi, când cineva a aflat că e ziua ei. Niște copii și-au pus în gând să-i facă o bucurie. Copiii sunt întotdeauna mai generoși decât oamenii mari. Ei nu gândesc atâta înainte de a întreprinde ceva. Așa că au invitat-o la ei în curte și au împodobit-o ca pe un brad de Crăciun. Ochii îi sclipeau de bucurie. Nu îndrăznea încă să surâdă mai mult de câteva secunde. De sub părul prins în coc, se iveau doi cercei, perle de lumină în care se împleteau curcubee imaginare. Rochia ce i se împrumutase părea ruptă din culorile toamnei. Ea însăși mirosea a toamnă – un miros suav de frunze pârguite, de lumină topită în boabele de struguri ce colorau bolta la amiază, de alean și dor de secundele care foșneau între aripile rândunicilor. I-au oferit momente plăcute, i-au cântat, i-au spus poezii, au tratat-o cu drag și cu respect… Timpul a trecut și s-a făcut miezul nopții, magia trebuia să dispară, ziua ei fermecată să ia sfârșit aici. Și, înainte ca cineva să-și dea seama, s-a întors repejor spre ușă și a plecat. În graba ei, s-a împiedicat și din geantă i-a căzut o fotografie. Era ea, cea de ieri, pe care o știa toată lumea, sub numele de Educația… Pentru o zi fusese regină; de mâine, avea să se întoarcă la statutul ei de Cenușăreasă.
Îmi plac Cenușăresele. Pentru că sunt ele însele și n-au nevoie de laude pentru a-și face treaba și nici de o zi în care să fie glorificate (și apoi uitate, pentru încă un an, în agenda de lucru a vreunui ministru…).
prof. Laura Razi