O veste trece pe la urechile mele – mai mulți tineri morți și răniți,vineri seara, într-un club din București. Nu mă uit la știri, dar, după un timp, vestea se amplifică.Peste tot se vorbește despre asta. Ce s-a întâmplat pare un coșmar. Dar e o realitate, o tragedie, care a lovit în sute de persoane, fiecare cu povestea ei. Ce poți spune în fața unei astfel de întâmplari, dacă se poate numi așa? Se caută vinovați, se dorește răzbunare, se critică acerb, se scot rufe murdare în față, se speculează durerile rudelor celor morți.
Dincolo de toate, justiția ar trebui să-și facă datoria, iar părintii lăsați să-și plângă copiii. Cei ce s-au dus erau tineri, prea tineri ca sa moară, dar Dumnezeu a vrut altfel. Vieți abia înmugurite s-au făcut scrum la propriu , speranțele n-au mai apucat să se desfacă, zâmbetele n-au mai apucat să se nască, cuvintele n-au mai apucat să vorbeasca. Numai cei care au trăit tragedia știu ce a fost în sufletele lor – teama, spaima, durerea, plânsul și, în final, renunțarea la speranță și conștiința că acela avea să fie sfârșitul. În lacrimile înghițite lacom de flăcări…
Tăcerea ar trebui să se lase peste noi ca o ceață, măcar până se va încheia doliul național, dupa care, zgomotul lumii deșarte va putea acoperi din nou durerea din prezent, până la uitare… Să respectăm și noi, printr-un minut de reculegere în sinea noastră, pe cei plecați pe drumul fără de întoarcere.
Dumnezeu să-i odihnească în pace.
prof. Laura Razi