Arătam, într-un articol precedent, că școala de altădată nu se deosebea prea mult de cea de acum. Adică aceeași lipsă de chef de carte. Zilele trecute, mi-a căzut sub ochi un articol pe care îl scrisesem în urmă cu 5 ani, în numărul 25 al revistei școlii Frecvența GRI. Povesteam acolo- sub genericul Jurnalul unui profesor – prin ce întîmplări trecusem la ore în decursul unei săptămâni.
Am ajuns la aceeași constatare: nimic nu s-a schimbat în bine. Pentru cei care nu au citit articolul și care au curiozitatea să știe ce se întâmpla pe atunci în liceu nostru, iată-l reprodus mai jos.
Luni, ora 8 dimineaţa. Intru la clasa a XI-a. La liceu e întotdeauna o plăcere. Dezinteres mare, absenţi cu carul, cărţi lipsă, temă aşijderea – cei câţiva care mai sunt interesaţi sunt flori rare. Aşa că nu sunt prea surprinsă că găsesc tabla neştearsă, că sunt salutată cu numai jumătate de gură, că nimeni nu se oboseşte să-mi numească absenţii…deja voia bună de luni dimineaţa s-a diminuat vizibil. Punctul culminant a fost când elevul V.
F. a cerut voie să meargă afară să-şi ia medicamentele, deşi pauza abia se terminase, ca şi când numai acum o putea face, nu şi cu două minute mai devreme. L-am refuzat, băiatu’ a insistat, eu am spus pas, iar el, ca să nu fie mai prejos, s-a înfuriat şi şi-a exprimat zgomotos dezaprobarea în faţa clasei, numindu-mă proastă. E drept că în limba maghiară, dar asta nu e o consolare, sensul expresiei a rămas acelaşi.
Mi-am adus aminte cum, la şedinţele de consiliu profesoral, domnul director ne tot spune să avem grijă cum ne comportăm cu elevii – ,,să nu strigaţi la ei, să nu-i atingeţi, să nu-i jigniţi ” – că doar sunt ai noştri (şi noi ai lor, nu-i aşa?) şi avem nevoie de ei, dar, mă întreb eu, chiar în orice condiţii? Profesorului i se cere să respecte, dar el nu trebuie să primească acelaşi respect? (Scuze, a fost o întrebare retorică.) Oricum, trecând peste refuzul meu, elevul cel furios a părăsit clasa, fără să-şi mai ceară voie. A revenit ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, şi ora a decurs mai departe, în ritm normal, aş putea spune, faţă de ceea ce se întâmplase până atunci.
Marţi, clasa a VII-a. Aduc dicţionarele la oră. Acest moment e întotdeauna special şi trebuie să-i acord măcar un minuţel. Primul lucru pe care-l fac aproape toţi copiii e să deschidă dicţionarele – nu, doamne fereşte, pentru a căuta zeloşi vreun cuvânt – ci ca să vadă cine ce a mai scris pe ele: numere de telefon, declaraţii de iubire, înjurături, de la simple la complexe, cu adresă precisă, sau doar aşa, de dragul de a insulta. E ca şi cum ai răsfoi rubrica de mici anunţuri a unei publicaţii, pentru a te pune la curent cu ce mai e nou. De fapt, paginile dicţionarului de franceză sunt un exemplu perfect de operă colectivă, de ingeniozitate în materie de înjurături, de ilustrare a lipsei de bun-simţ generalizată. Cine a spus că elevilor nu le place să scrie???
Aceeaşi zi, la clasa a IX-a. Doi elevi întârzie. Ajung pe la jumătatea orei, nu au carte, aşadar participă la activităţi doar din priviri şi le aduc aminte că şi săptămâna trecută au întârziat, chiar mai mult decât acum. Da, dar atunci a fost 8 martie, motivează ei senin, ca şi când semnificaţia acelei zile le-ar fi permis acest lucru. Şi pentru mine a fost 8 martie, le răspund, dar nu mi-am luat liber şi am venit la oră…Nu mă mai ascultă. S-au dus la bancă, de unde au scos la vedere o pereche de adidaşi nou-nouţi, proaspăt cumpăraţi şi despre care îşi dau cu părerea, întorcându-i pe toate părţile.
Miercuri, clasa a V-a. Elevul N.F. îşi cere voie la toaletă în timpul orei. Hai să-l las, mă gândesc eu miloasă, dar nu ştiam ce punea el la cale. Am aflat, când s-a întors valvârtej, după câteva minute, cu doi covrigi şi cu două sucuri în mână. Cu covrigii şi cu sucul s-a dus la o colegă: ,,Mihaela, ţi le-a trimis mama ta”, ca şi când ar fi fost normal ca în drum spre WC să dea, din întâmplare, peste mama Mihaelei, care, grijulie, se gândise la stomacul fetei sale. Desigur că nevoia fizică a fost doar un pretext; elevul nostru s-a dus în curte, la gard şi a cerut unui bărbat să-i cumpere covrigi şi suc, tocmai în timpul orei (poate s-a gândit că e mai puţin aglomerat şi rezolvă mai repede). Şi s-a şi întors cu toate la vedere, ca şi cum ar fi subestimat inteligenţa profesorului de a-şi da seama unde fusese el (doar dacă destinaţia clădirii ce adăposteşte toaleta elevilor n-a fost schimbată între timp, ceea ce n-am auzit să se fi întâmplat…)
Dar mai ştii? Am avut mai multe cereri ciudate în ultimul timp. Elevii noştri sunt foarte ocupaţi (în pauze) şi îşi cer voie ,,afară”, în timpul orei, pentru diverse pr
obleme.O elevă a vrut să-şi anunţe mama că nu mai ajunge la înmormântare. Alta a vrut doar să se răcorească. Un elev era în toiul verificării – încercam să scot de la el un cinci, dar soarta i-a fost potrivnică: a primit un telefon şi a vrut să se întrerupă pentru a răspunde acelui apel, ceea ce eu am refuzat, asta l-a mâhnit, nu s-a mai putut concentra la răspuns, şi uite-aşa cinciul i-a scăpat printre degete. În fine, un alt elev, de altfel băiat bun, a mers la CDI să-şi redacteze un referat la istorie. Şi mă întrebam pe cine să trag la răspundere, pe el sau pe proful de istorie, din cauza căruia elevul meu a chiulit, ignorându-mi interdicţia?
Joi, ora 13,test anunţat la clasa a XII-a. Trebuie să menţionez ora, ca să înţelegeţi de ce am avut
doar 12 elevi prezenţi şi 23 de absenţi. Pentru ei era prea târziu, pentru mine nu. Dau testul cu cei de faţă. În mod normal, ar fi durat 20 de minute, dar a ţinut toată ora, unu, pentru că cei mai mulţi (din cei puţini prezenţi) nu au învăţat şi doi, fiind ei aşa de puţini, aveam vizibilitate bună în clasă şi nu se putea copia. Aşa că aveau nevoie de mai mult timp şi de mai multă îndemânare pentru a-şi procura informaţiile necesare. La final, o elevă mi-a spus cu năduf: ,, Ne stricaţi mediile cu testele astea…La oral e mai uşor! ” Cu alte cuvinte, notele mici nu se datorau faptului că ei nu puseseră mâna pe carte, ci aceluia că eu îi verificam în scris, evaluare la care, dacă nu pui pe hârtie ce ţi se cere, nu prea merge cu ceea ce mintea ta inventează. Aşa că mi-am dezamăgit elevii şi n-am mai avut curajul să le spun că şi ei m-au dezamăgit prin fuga lor de la oră. Oare ar mai fi contat?
Vineri. Am ore la clasele a VI-a. Sunt toţi prezenţi, au temele făcute, lecţia e învăţată, toţi vor să răspundă, predarea merge bine şi termin lecţia mai repede cu cîteva minute decât mi-am propus. Nu a trebuit să strig, să fac observaţii, era o atmosfe
ră de normalitate şi bun-simţ. Poate că eram în Ţara Minunilor. Doar că pe mine nu mă cheamă Alice. Mi-am zis că nu e totul pierdut şi că, măcar din când în când, să îmi amintesc şi eu de ce m-am făcut profesor. Să comunic, să predau, să ajut, să ascult, să iubesc. Atunci când sunt lăsată…
prof. Laura Razi