Lupul cel rău și lupul cel bun

O istorioară ne spune că un bătrân indian Cherokee i-a povestit nepotului său despre lupta care are loc în interiorul fiecărui om:

-Fiule, lupta se dă între doi lupi care sunt în sufletul omului. Un lup e rău. Este furie, invidie, tristețe, regret, lăcomie, aroganță, autocompătimire, răzbunare, simțul inferiorității, minciună, falsă mândrie și egoism. Celălalt lup e bun. Este bucurie, pace, iubire, speranță, seninătate, umilință, bunătate, empatie, generozitate, adevăr, compasiune și credință.

Nepotul s-a gândit puțin, apoi l-a întrebat pe bătrân:                                                              -Care lup va învinge?                                                                                                                     Bătrânul i-a răspuns simplu:                                                                                                               -Cel pe care îl hrănești tu.

Istoria aceasta mi-a venit în minte, gândindu-mă la ceea ce am văzut azi în școală.  După terminarea orelor de curs, am mers cu doamna directoare prin săli să le pregătim  pentru examenul de simulare la evaluare națională și la bacalaureat, de a doua zi. Și am constatat (pentru a câta oară?)  gradul de nepăsare care există în rândul elevilor pentru lucrurile pe care nu le consideră ca fiind ale lor. ”Lupul cel rău” din sufletul lor distruge tot ce se poate, încet dar sigur. Simțul responsabilității tinde către zero.

Când fiu meu era mic și făcea vreo  prostie îl întrebam: De ce faci asta? Pentru că pot, era răspunsul lui. Astăzi am văzut și eu ce pot elevii noștri și mi-am imaginat cum mi-ar răspunde, la întrebarea: de ce faci asta?

Pot să scriu pe lambriul din holul de la intrarea în școală, pentru că nu e peretele din camera mea.                                                                                                                                         Pot să rup perdelele de la ferestrele din coridor, pentru că nu sunt cele puse de mama. Pot să las mizerie în bancă, pe jos, pe garduri sau chiar în ghivecele de flori, pentru că nu sunt la mine acasă.                                                                                                                                  Pot să distrug afișele puse de comisia de examen pe uși, pentru că nu-mi pasă de cei care le-au lipit acolo.                                                                                                                                  Pot să-mi etalez colecția de înjurături, pe scaune, pe dicționare și în alte locuri la vedere, pentru că toate acestea nu-mi aparțin.                                                                                        Pot să fug de la ora de pregătire de la examenul de evaluare națională, pentru că n-am cerut eu să mi se pună ora în orar.

Pot să….., pot să….

Continuați voi, cei care vă recunoașteți în aceste fraze. Priveliștea în săli, după orele de curs, e dezolantă.

Atâta doar că a putea nu e sinonim cu a fi puternic. Să poți să distrugi  înseamnă să te recunoști mai slab decât cel care poate să creeze și să valorizezi răul din tine, în defavoarea binelui.

Și, ca să revenim la povestioara cu care mi-am început articolul, constatarea mea, în urma celor văzute astăzi, este că deși oricine are posibilitatea  să aleagă (între bine și rău),  nu oricine dorește să o facă.

P.S. Știu că nu e bine pentru imaginea școlii să ne expunem punctele slabe, dar dintre două rele trebuie să-l alegem pe cel mai mic: dacă vom mătura mereu gunoiul sub preș, s-ar putea ca, la un moment dat, mizeria să ne dea  afară din casă; dar dacă vom recunoaște că avem o problemă, avem șanse mai mari să ne facem casa mai curată și mai primitoare.

prof. Laura Razi

Acest articol a fost publicat în GÂNDURI ȘI REFLECȚII. Salvează legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *