Binele pe care-l putem face, dar nu-l facem

În fiecare zi facem alegeri: ce voi pune pe mine, ce voi mânca, la ce mă voi uita la televizor, cu cine mă voi vedea spre seară. Dar le facem instantaneu, din instinct, fără a ne gândi prea mult la ele. Ni se pare chiar ușor, e doar un exercițiu de fiecare zi. Uneori ni se întâmplă sa nu alegem cum trebuie: am decis să nu răspund la telefon unui amic pentru că nu aveam chef (dar poate că el urma să-mi transmită ceva care m-ar fi bucurat), să nu cer iertare dacă am greșit (dar poate că astfel am determinat sfârșitul unei prietenii care depindea doar de atitudinea mea ca ea să continue)  să nu dau curs unei rugăminți care mi-a fost adresată, că, de, binele îmi impune ca eu să ies din zona mea de confort (și poate să privez o persoană de un ajutor care ar fi fost important pentru ea). Atunci se manifestă consecințele și începem să ne gândim că alegerile noastre nu sunt chiar atât de ușor de luat și că ele pot avea urmări pe care nu le-am prevăzut.

Se apropie Crăciunul, când  a devenit aproape o obligație morală să facem mai mult bine decât în alte perioade ale anului. Binele stă la îndemâna oricui, oricât de lipsit de mijloace ar fi acesta. Vorba bună, gândul la celălalt pot fi o adevărată sursă de bucurie pentru cel care are nevoie de așa ceva. Iată, în acest sens, următoarea  povestioară, ”Patul de lângă fereastră”.

     Doi bărbați grav bolnavi, imobilizați la pat, împărțeau aceeași cameră de spital. Unuia dintre ei i se permitea să stea așezat în fiecare zi câte o oră, pentru a facilita drenarea fluidului din plămâni. Patul său era poziționat în dreptul singurei ferestre din cameră. Celălalt bărbat era imobilizat în poziție culcată și îi era inaccesibilă ipotetica priveliște pe care o oferea unica fereastră. Cei doi nu aveau altceva de făcut decât să stea de vorbă. Și vorbeau la nesfârșit: despre soțiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar și despre locurile in care își petreceau vacanțele.

      În fiecare după-amiază, cel căruia i se permitea să stea așezat, îi descria celuilalt ceea ce vedea afară. Omul care nu putea privi pe fereastră ajunsese să trăiască pentru ora aceea din zi când i se descria în amănunțime ce se întâmpla în afara spitalului. Perspectiva sa se lărgea și căpăta substanță datorită acestei descrieri. Fereastra pare-se că dădea spre un parc cu un minunat lac. O mulțime de rațe sălbatice și lebede își găsiseră cămin în acel lac, iar copiii se jucau lansând în apă bărci în miniatură. Îndrăgostiții se plimbau îmbrățișați admirând florile în toate culorile curcubeului, ce creșteau din belșug în parc. Copaci seculari mărgineau aleile, iar pe cer se profilau clădirile orașului ce se aliniau în depărtare. Omul de la fereastră povestea cu voce domoală și cu detalii minuțios alese tot ceea ce parcul îi dezvăluia. Celălalt se lăsa purtat de povestire închizând ochii și imaginându-și toate scenele. Într-o după-amiază călduță, omul de la fereastră povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Deși bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reușea să își imagineze clovnii, carele alegorice, caii împodobiți și mașinile decorate de sărbătoare.

     Zilele treceau, iar omul ce nu putea privi pe fereastră începu să fie invidios pe șansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastră de a-i descrie în detaliu ce se întâmpla afară, dar și-ar fi dorit să fie el cel care putea admira priveliștea. Începuse să își antipatizeze colegul de cameră și, în cele din urmă, ajunsese să-și dorească cu disperare să fie el așezat în locul de la fereastră.

      Într-o dimineață, infirmiera ce îi avea în grijă constată că bolnavul de la fereastră murise liniștit în somn. Cu tristețe, chemă asistenții să ia trupul neînsuflețit. Curând după aceea, bolnavul ce tânjea după patul de lângă geam întrebă dacă nu poate fi mutat în locul pe care și-l dorise atât. Infirmiera îl transferă imediat și se asigură că stă confortabil, apoi îl lăsă singur. Încet și cu mare greutate, bolnavul  reuși să se proptească într-un cot și încercă să arunce o primă privire pe geam. În sfârșit se putea bucura nemijlocit de priveliștea de afară!

     Se căzni să se întoarcă și privi pe fereastră. În locul parcului nu era decât un zid gol! Chemă infirmiera și o întrebă: „Cum se face că omul acela, colegul meu de cameră, vedea un parc și un lac și îmi descria totul atât de fidel? Cum putea să îmi vorbească despre frumusețe și dragoste când, de fapt, el nu putea vedea decât un zid vechi din cărămidă?” Sora îi răspunse surprinsă: „Vai! Nu știai că bietul tău coleg de cameră era orb? Nu putea vedea nici măcar zidul, darămite altceva”. Apoi adăugă tristă: „Poate voia doar să te încurajeze”.

Fie ca această poveste să ne îndemne pe toți la a ne gândi mai mult la cei de lângă noi.

prof. Razi Laura

Acest articol a fost publicat în GÂNDURI ȘI REFLECȚII. Salvează legătura permanentă.

Un răspuns la Binele pe care-l putem face, dar nu-l facem

  1. Dondos Codruta spune:

    O poveste cutremurator de emotionanta!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *