Cuvîntul ”școală” provine din grecescul ”skhola” sau din latinescul ”schola” și are semnificația de ”timp liber, filosofie, loc pentru lectură.”Astăzi școala a devenit un loc unde nu se mai citește.
Mă întâlnesc zilnic cu elevi care nu știu să vorbească, incapabili de a-și exprima gândurile și sentimentele, care nu au păreri, preferințe, dorințele lor fiind limitate mai degrabă la ceea ce pot spune decât la ceea ce vor. Acest lucru e consecința lipsei educație prin lectură. Recent, am citit un interviu cu Livia Bodea, director general al editurii Humanitas, care spunea că sunt …”oameni pentru care cărțile, cititul nu există. Vocabularul lor e limitat la câteva cuvinte și la foarte multe interjecții, prin urmare și accesul lor la lume e teribil de precar. Ai atâta acces la lume câte cuvinte ai să o reprezinți. Pe coloana cealaltă se află cei care pot să îți vorbească preț de 30 de pagini despre cum cade o frunză îngălbenită dintr-un copac, toamna.”
A citi e un efort pentru cel care nu consideră lectura ca un instrument de cunoaștere. ”Întregul scop al educației este să transforme oglinzile în ferestre” spunea Sidney J. Harris. Ce să înțelegem din asta? Dacă te uiți într-o oglindă nu te vezi decât pe tine, dar dacă te uiți pe fereastră poți vedea întreaga lume. Adică nu rămâi limitat la propriul eu, ci te deschizi, te depășești, te îndrepți în alte direcții, observi, cunoști, pui întrebări, afli răspunsuri – care-ți pot aduce noi întrebări – și descoperi cât de puțin știi, de fapt. Iar desăvârșirea nu ți-o afli în pagina de facebook a unui computer, unde vocabularul e mărginit la câteva (foarte puține) zeci de cuvinte, ci în foile unei cărți ce reprezintă în sine un univers.
Mi-a plăcut ce spunea Picasso: ”Computerele sunt inutile. Ele nu fac decît să ofere răspunsuri.” Iar eu adaug: răspunsuri la ce, dacă tu nu ai învățat, mai întâi, să pui o întrebare, să exclami, să te miri, să visezi?! (”Pot să stau uneori în faţa unui copac cu ochii deschişi şi să-l şi visez în acelaşi timp. Şi să prefer să-l visez.” Nichita Stănescu)
Ideile de mai sus mi-au fost inspirate de lipsa de curiozitate a elevilor din clasa a XII-a, cărora le predau. M-a îngrozit pasivitatea pe care am constatat-o la ei, precum și lipsa dorinței de perfecțiune, de a face ceva la modul serios, integru, de a fi atenți la detalii, de a-și proiecta viitorul. Aș vrea să le pot insufla mirarea lui Nichita Stănescu, unul din poeții români cei mai inventivi în limbaj – ”Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!” sau ”Noi, locuitorii acestei secunde…” Citiți-l, e o încântare.
Închei cu un poem pe care l-am găsit pe un site, intitulat chiar așa: De mirare.
Când te găsești alergând gâfâind pe cărare
Şi viața îți pare o cursă în care
Doar cei mai rapizi ajung și înving,
Oprește-ți avântul spre visul perfid,
Găsește-ți cuvântul și gândul ferit
Ce-ascunde adânc adevărul mărunt
Şi toate le-ascultă, căci toate îți sunt
De mirare…
prof. Laura Razi